Atunci când vorbim despre alienarea parentală, ne gândim adesea la ruptura dintre copil și unul dintre părinți. Însă, din perspectivă psihologică, consecințele sunt mult mai profunde. Alienarea parentală nu afectează doar o relație, ci poate modifica felul în care copilul ajunge să înțeleagă iubirea, încrederea și siguranța emoțională.
Privită prin prisma Teoriei Atașamentului și a conceptului de traumă relațională, alienarea parentală poate reprezenta o experiență cu efecte de lungă durată asupra dezvoltării emoționale și relaționale. Copilul nu pierde doar apropierea unui părinte, ci poate începe să creadă că iubirea nu mai este un loc sigur. Întreaga dezvoltare ulterioară a copilului poate fi afectată.
John Bowlby, fondatorul Teoriei Atașamentului, a arătat că nevoia de atașament este una fundamentală și că sentimentul de siguranță se dezvoltă prin relația cu persoanele care au grijă de copil. Ulterior, Mary Ainsworth a demonstrat că modul în care aceste relații sunt trăite influențează felul în care copilul își dezvoltă încrederea în sine, în ceilalți și în lume.
Cu alte cuvinte, felul în care ne simțim iubiți în copilărie devine modelul după care vom recunoaște și vom construi iubirea la maturitate.
În situațiile de alienare parentală, copilul este expus în mod repetat denigrării, respingerii sau discreditării unuia dintre părinți de către celălalt. Astfel apare unul dintre cele mai dificile conflicte emoționale pe care un copil îl poate trăi. Întrebarea care îl însoțește, chiar dacă nu o poate formula în cuvinte, este:
„Pot să îl iubesc pe unul dintre părinți fără să îl pierd pe celălalt?”
O dilemă care este greu de dus și de către un adult. Pentru un copil, însă, ea este trăită ca o amenințare la adresa propriei siguranțe. Fiind dependent emoțional de ambii părinți, el nu are posibilitatea unei alegeri fără pierderi. Iar atunci când iubirea presupune alegere, ea încetează să mai fie un refugiu și devine o sursă de teamă, vinovăție și confuzie.
Când relația care ar trebui să protejeze devine sursa rănii
Alienarea parentală poate fi înțeleasă și ca o formă de traumă relațională. Spre deosebire de trauma produsă de un eveniment singular, trauma relațională apare atunci când suferința este generată chiar în cadrul relațiilor de care copilul depinde pentru protecție și siguranță.
Psihiatrul Judith Herman descria trauma relațională ca fiind rezultatul expunerii repetate la experiențe interpersonale în care persoana se află într-o poziție de dependență și lipsă de control. În cazul copiilor, această vulnerabilitate este cu atât mai mare, deoarece adulții reprezintă principala lor sursă de protecție.
Pentru a păstra legătura cu părintele de care depinde, copilul dezvoltă strategii de adaptare. Poate începe să își ascundă emoțiile, să reducă apropierea de celălalt părinte sau chiar să adopte perspectiva adultului de care depinde. Nu pentru că aceasta reflectă neapărat realitatea, ci pentru că reprezintă o modalitate de supraviețuire emoțională.
Așa cum subliniază și Bessel van der Kolk în cercetările sale asupra traumei, organismul și psihicul copilului prioritizează supraviețuirea relațională înaintea exprimării autentice a emoțiilor. Pentru copil, păstrarea legăturii cu figura de atașament este mai importantă decât exprimarea propriei realități emoționale.
Copilul ajunge să poarte responsabilități care nu îi aparțin
Teoriile sistemice ale familiei descriu un fenomen numit triangulare, prin care copilul este atras în conflictul dintre părinți și ajunge să îndeplinească roluri emoționale care aparțin adulților. Murray Bowen și Salvador Minuchin au descris aceste dinamici ca fiind unele dintre cele mai importante mecanisme prin care conflictele familiale cronice afectează dezvoltarea copiilor.
În multe situații apare și parentificarea emoțională. Copilul devine confident, mediator sau sprijin emoțional pentru unul dintre părinți. În loc să primească susținere, ajunge să o ofere, într-o etapă de dezvoltare în care nu are dezvoltate adecvate structurile pe care le necesită acest rol.
Rănile nu dispar odată cu copilăria
Studiile asupra conflictului parental cronic și a relațiilor de atașament arată că aceste experiențe sunt asociate cu un risc crescut de anxietate, depresie, hipervigilență emoțională, dificultăți de reglare afectivă și probleme de atașament.
La maturitate, aceste răni se pot reflecta în dificultatea de a avea încredere în ceilalți, în teama intensă de abandon sau în tendința de a intra repetitiv în relații caracterizate de control, dependență ori evitare emoțională. Nu pentru că persoana nu știe să iubească, ci pentru că a învățat, foarte devreme, că iubirea poate fi însoțită de nesiguranță și suferință.
Cea mai profundă pierdere
Alienarea parentală nu afectează doar relația copilului cu unul dintre părinți. Ea poate modifica însăși arhitectura relațională internă a copilului, influențând identitatea, capacitatea de a avea încredere și modul în care își va construi relațiile de-a lungul întregii vieți.
Poate că cea mai profundă rană nu este pierderea unui părinte, ci pierderea convingerii că iubirea poate rămâne stabilă și sigură.
Iar atunci când un copil își pierde această siguranță, consecințele îl pot însoți mult timp după ce conflictul dintre adulți s-a încheiat.
De ce este important să vorbim despre alienarea parentală
În spatele fiecărui conflict parental există un copil care încearcă să își păstreze legătura cu amândoi părinții fără să își piardă echilibrul emoțional.
Înțelegerea mecanismelor psihologice implicate în alienarea parentală nu înseamnă căutarea unui vinovat, ci crearea unui context în care interesul superior al copilului să rămână prioritatea tuturor adulților implicați. Cu cât înțelegem mai bine impactul conflictelor de loialitate asupra dezvoltării emoționale, cu atât putem interveni mai devreme pentru a proteja sănătatea psihică a copiilor.
Poate că cea mai importantă întrebare pe care ne-o putem pune nu este „Care părinte are dreptate?”, ci „Ce experiență emoțională trăiește copilul prins între ei?”
Dacă acest articol ți-a oferit o perspectivă utilă, distribuie-l mai departe. O mai bună înțelegere a alienării parentale poate contribui la prevenirea unor răni emoționale care, de multe ori, continuă să influențeze relațiile oamenilor mult după ce copilăria s-a încheiat.
Bibliografie selectivă
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation.
Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and Loss. Vol. 1: Attachment.
Bowen, M. (1978). Family Therapy in Clinical Practice.
Herman, J. L. (1992). Trauma and Recovery.
Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy.
Van der Kolk, B. A. (2014). The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma.
