Alienarea parentală, o formă subtilă de abuz relațional

Alienarea parentală este una dintre cele mai subtile forme de abuz relațional, pentru că este greu de văzut și adesea nu lasă urme vizibile. Spre deosebire de abuzul fizic, acest tip de abuz nu lasă urme de lovituri care să fie văzute, nici nu se aud țipete care să alarmeze pe cineva, dar alienarea parentală fracturează lumea interioară a copilului. Este un abuz tacit care se manifestă prin mesaje indirecte, “secrete”, complicități și tensiuni emoționale pe care copilul de cele mai multe ori nu le poate procesa.

Pentru copil și dezvoltarea sa armonioasă, este importantă relația cu ambii părinți, inclusiv atunci când părinții nu mai pot fi un cuplu. Atunci când copilul este împins, de acțiunile unuia dintre părinți,  să respingă pe celălalt, psihicul lui intră într-un conflict imposibil de gestionat. Automat dacă alege pe unul dintre ei, trebuie să îl respingă pe celălalt, ajungând să renege părți din el, pentru că fiecare părinte își are locul și rolul său esențial în viața copilului.

Alienarea duce, pe termen lung, la anxietate profundă, vinovăție cronică, dificultăți de atașament la maturitate, frică de abandon, identitate fragilă („jumătate din mine e greșită”). Alienarea nu înseamnă doar să-i spui explicit copilului să îl respingă pe celălalt părinte . Adesea, părintele care încercă, conștient sau inconștient, să atragă copilul de partea lui exprimă sentimente negative la adresa celuilalt și judecăți de valoare de tip negativ. Pe fondul suferinței din relația cu celălalt părinte, unul (sau mai rău, ambii părinți) apelează la ironii cu privire la celălalt părinte , victimizare în fața copilului, detalii nepotrivite despre conflictul adulților, jigniri și acuzații în raport cu celălalt părinte. Copilul devine astfel confidentul părintelui care nu își poate conține emoțiile, suferința și resentimentele vis a vis de partenerul său. Însă acest rol este unul copleșitor și dăunător pentru orice copil. Copilul deslușește rapid, din astfel de atitudini, ce “ trebuie“ să simtă, să facă sau să spună, pentru a nu pierde iubirea. Într-un mediu relațional cât de cât sănătos, copiii nu ar trebui puși niciodată să aleagă între părinții săi!

Esențială în cazurile de separare ale cuplului care are copii este maturitatea emoțională a adultului. Aceasta se vede în capacitatea lui de a proteja relația copilului cu celălalt părinte — chiar și după separare. Această protecție a relației copilului cu celălalt părinte nu se face de dragul sau în favoarea celuilalt adult, ci pentru sănătatea psihică a copilului. Eșecul unui adult de a fi un partener de cuplu pentru celălalt adult, nu atrage automat și eșecul său ca părinte. Rolul parental e unul, rolul de partener de cuplu e altul. Iar relația de cuplu ar trebui să privească doar adulții din familie. Chiar și atunci când nu vorbim de separare sau divorț, e important să ne protejăm copiii de prea mult detalii și informații despre relația noastră de cuplu, mai ales acolo unde sunt probleme, detalii nepotrivite în raport cu nivelul lor de dezvoltare și capacitatea lor de înțelegere și reglare emoțională. Copiii nu ar trebui să fie confidenții emoționali ai unui adult, în nicio circumstanță, pentru că literatura de specialitate ne arată că asta duce la efecte dăunătoare pe termen lung.

Când un copil aude prea multe detalii despre realități psihologice complexe, greu de procesat și de către un adult, trăiește o stare intensă de stres și solicitare. Pentru a reduce conflictul interior, copilul începe să creadă povestea care i se spune. În realitate, copilul care respinge un părinte nu încetează, de fapt, să îl iubească, în felul său sau să își dorească aprobarea sa. El încearcă doar să supraviețuiască emoțional în mediul în care trăiește, încercând să facă pe plac adultului în prezența căruia se află. Să îi împărtășească opiniile și să se comporte așa cum crede copilul că așteaptă adultul, pentru a se simți în siguranță și aprobat de adultul de referință. Această situație duce uneori la adâncire conflictului între părinții separați. Fiecare aude de la copil, atunci când este cu el, ceea ce își dorește să audă. De exemplu, un copil prins în conflictul dintre părinții săi îi va spune adesea unui părinte că vrea să stea mai mult cu el și că nu se simte la fel de bine cu celălalt. Însă același mesaj ajunge la ambii părinți. Ceea ce intensifică lupta părinților pentru a obține mai mult timp cu copilul, fiecare fiind convins că îl protejează pe copil de influența negativă a celuilalt. Însă adesea, nu mereu, dar adesea, totul pornește de la părinți. De la modul în care ei își exprimă emoții negative, dezacord și resentimentele dintre ei. Copilul citește expresiile emoționale și limbajul nonverbal. Instinctiv vede disprețul unui părinte pentru celălalt. Așa că îi spune fiecăruia ceea ce își dorește să audă. Părinții care pleacă din relația de cuplu cu răni nevindecate și multe resentimente, riscă adesea să creeze acest mediu deosebit de ostil după separare. Mediu ostil care amplifică și prelungește conflictul dintre ei și care sabotează adaptarea psihologică a copilului la separarea părinților, transformând divorțul într-o traumă prelungită pentru copil. Ruptura dintre un părinte și copil este una dintre cele mai dureroase experiențe psihologice posibile, iar creierul o procesează ca un doliu, chiar dacă toate persoanele implicate sunt în viață.

Ceea ce este cu adevărat valoros de conștientizat este ca legătura profundă părinte–copil nu dispare, poate fi acoperită, distorsionată, amânată — dar nu se șterge. Copiii nu rămân loiali poveștilor spuse de unul sau altul dintre părinți, ci rămân loiali felului în care s-au simțit iubiți. Iar părintele care nu pune presiune pe copil, devine în timp o ancora importantă pentru acesta. Iar în procesul de nedorit pentru nimeni, dar în care adesea ajung multe familii – cel al separării părinților – copiii au nevoie ca de aer de ancore de stabilitate. Nu de război, nu de conflict, nu de abuz de putere. Copiii au nevoie de stabilitate și siguranță, oricare ar fi relațiile dintre părinți. Pentru sănătatea emoțională a copiilor, dacă treceți printr-o separare sau situații tensionate în relația de cuplu, cereți sprijin și ajutor pentru a putea oferi copiilor siguranța și stabilitatea vitală dezvoltării lor.