Gânduri despre doliu și jelire

M-am gândit foarte mult la această temă, cred că de câteva luni coace în minte acest subiect și cum nimic nu este întâmplător din ceea ce simțim și ni se întâmplă, mă întrebam de unde a răsărit acest subiect. Partea cea mai ușoară a fost să identific motivația externă mie: perioada pandemică, multe pierderi - atât a persoanelor cunoscute, dar și pierderi ale clienților mei, de care zilnic mă bat sub o formă sau alta .

Cea mai dificilă parte a fost să mă identific eu însămi într-un proces de jelire. Și nu pentru că am pierdut fizic pe cineva prin moarte, ci prin confruntarea iminenței morții prin boală, a pierderii de sine din teama de a nu-l pierde pe celălalt

Moartea face parte din realitatea noastră, iar de-a lungul vieții noastre ne confruntăm inevitabil cu separarea și trebuie să ne luăm rămas-bun. Nu doar pe cei morți trebuie să învățăm adesea să îi lăsăm să plece, ci uneori și pe cei vii. Trebuie să învățăm să murim în viață și să facem față unei astfel de morți.

Trebuie să lăsăm anumite aspecte din noi înșine să moară, când este timpul, și să renunțăm la lucruri pe care le-am iubit în viața noastră, atunci când este timpul să o facem

Și toate acestea pentru a face loc viitorului și a altor lucruri, experiențe, emoții, pentru a nu trăi în trecut și a reuși să ne bucurăm de viitor. Iar aici avem nevoie să jelim, avem nevoie să fim încurajați să o facem. Spre exemplu, cât ne permitem sau știm că putem să ne jelim pierderea după un divorț sau o despărțire? Ceea ce simțim atunci este similar unui proces de doliu, experiența noastră de sine poate să fie zbuciumată după o astfel de pierdere, ne-am pierdut partenerul/ partenera, am pierdut relația, am pierdut timpul împreună, am pierdut iubirea... Sunt atât de multe de jelit, este un travaliu al doliului care se declanșează și pe care trebuie să îl învățăm să facă parte din experiența noastră ca ulterior să ne redescoperim și să ne oferim un alt sens.

Procesul de jelire - nu necesită un timp separat în care doar asta facem

Procesul de doliu este un proces natural și dificil de schimbat. El există și se întâmplă, chiar dacă uneori pentru a ne proteja de durere, avem impresia că am controlat și că am sărit acele faze ale doliului. Aici un factor important îl reprezintă societatea și percepția pe care o avem asupra morții: trebuie după o pierdere să ne refacem repede pentru că avem un loc de muncă, avem anumite roluri de îndeplinit, acel „O să fie bine”. Și nu pentru că nu înțelegem suferința celuilalt, ci pentru că nu știm cum să facem asta, cum să fim alături de ceilalți într-un proces de jelire, nu știm cum să ne comportăm, iar din această cauză de cele mai multe ori ne îndepărtăm de persoana îndoliată – spre exemplu, văduvii - iar pe lângă acest proces de doliu se adaugă și o singurătate.

Nu este nevoie să privim acest proces de jelire ca pe un proces strict în care ne luăm un timp separat în care doar asta facem, căci nu putem să ne părăsim rolurile, nevoia situațiilor de bază, a copiilor - unde este cazul, însă, trebuie să învățăm că atunci când pierdem pe cineva/ ceva, prin moarte sau nu, urmează o perioadă în care nu mai înțelegem lumea, nu ne mai știm sensul.

Această perioadă de jelire poate să devină o resursă spre a crea noi legături atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți, de a ne întoarce înspre ceilalți, de a împărtăși sentimente într-un mod nou, chiar dacă știm că îi putem pierde iar.