Cum descoperim părțile renegate din noi?

Aș numi „ironie fină” a vieții modul în care diferite experiențe ne deschid ochii. Când trăim evenimente cu valență negativă, indiferent în ce domeniu, emoțiile negative apar și ele negreșit. Și, așa cum este de așteptat, ele sunt neplăcute, chiar dureroase.

Durerea nu ne place și vrem să scăpăm de ea cât mai repede. Așa ajungem să fugim de nevoile noastre, de noi înșine

Când suntem acolo, în prăpastia plină de emoții negative, epuizante, cel mai greu este să ne punem ochelarii înțelegerii. Doar am vrea ca ele să dispară și să ne vedem afară din văgăuna aceea. Pentru mine, cea mai recentă prăpastie este cea a despărțirii. Mă plimb prin ea de ceva vreme și am reușit, de curând, să găsesc și să îmi pun acești ochelari ai înțelegerii. Purtarea lor nu e confortabilă, dar cu siguranță este utilă, plină de semnificație.

Cum se vede viața prin acele lentile? Mult mai autentică...ca și cum te uiți în oglindă după o perioadă foarte lungă în care nu ți-ai mai văzut propria față; vine la pachet cu lecții de  învățat.

Împărtășeșc cu voi una dintre informațiile ce mie mi-a deschis ochii și mi-a permis să mă văd pe mine altfel, în prăpastia despărțirii. Cred că fiecare se poate gândi la cel puțin un aspect greu de tolerat la o persoană dragă; în cazul acesta, raportarea mea este la un partener de cuplu. Un lucru extrem de deranjant pentru mine este să merg pe stradă de mână cu cineva, iar el să se apuce să se măscărească de față cu alți oameni. Nu pot tolera asta, ajung să simt inclusiv rușine. Străbătând prăpastia asta de care ziceam, m-am lovit de informația asta: nu îmi plac oamenii care se măscăresc.

Ei bine, cum crezi că se vede experiența aceasta prin ochelarii înțelegerii? Am crescut într-o familie în care normele sociale erau extrem de importante. Imaginea impecabilă proiectată în societate era un etalon zilnic. Nu se punea vreodată problema că eu aș putea să fac ceva spontan, inadecvat, jenant. Aici intră și măscăritul. Deci, hai să vedem: fără să reușesc să conștientizez acest lucru până acum, îmi dau seama că, de fapt, eu nu pot tolera să merg de mână cu un om care se măscărește, pentru că eu nu mi-am permis mie asta niciodată. În mine se trezește o indignare uriașă, mi se pare de neconceput că cineva își dă voie să facă asta, să își pericliteze imaginea în acest fel. Eu nu mi-aș putea nici imagina că aș avea voie să fac asta.

Și așa mi-am întărit o lecție, pe care ca psiholog o cunoșteam, dar care în viața personală abia acum începe să prindă roade.

Modul în care creștem, experiențele pe care le trăim, oamenii pe care îi avem în jurul nostru construiesc ceea ce suntem

Și din nevoia de a fi cât mai adaptați mediului în care viețuim ajungem să ne șlefuim la extrem anumite caracterstici, cum este la mine imaginea personală și responsabilitatea, în timp ce pe altele le dăm uitării. Așa cum eu am dat uitării bucățica din mine care are nevoie de spontaneitate, care are nevoie să se măscărească, lăsând presiunile și criticile celorlalți să câștige importanță.

Părțile renegate din noi...bucățele din noi pe care le ignorăm, dar pe care le căutăm în ceilalți, ca să ne simțim compleți.

Pe parcursul vieții ajungem să ne negăm anumite nevoi, să ne inhibăm părți din noi și comportamente.

Ne limităm complexitatea firească la unele dimensiuni foarte șlefuite și niște comportamente extrem de învățate. Una dintre cele mai ușoare modalități în care putem să redescoperim acele părți este prin observarea aspectelor ce nu ne plac la ceilalți, lucruri ce ne incomodează. Foarte posibil, pasul următor este să descoperim nevoile noastre neîndeplinite, lăsate într-un colț în care s-a pus un strat gros de praf.

Și abia când ne descoperim acele nevoi, când găsim modalități prin care să ni le îndeplinim, simțim că trăim autentic. Și așa construim scara ce ne scoate din prăpastie.