Parentingul „perfect” și dezvoltarea atașamentului securizant la copii

Regăsim adesea în cărțile de parenting presiunea dezvoltării unui atașament securizant la copiii noștri. Ceea ce ne conduce ca părinți spre „perfecționarea” practicilor de parenting,  pentru a fi etichetați ca „buni părinți” și a fi „mereu disponibili” pentru cei mici. Într-adevăr, nimeni nu contestă faptul că dezvoltarea unui atașament securizant este de dorit și chiar recomandat. Ceea ce vreau să subliniez în cele ce urmează este tocmai cum afectează această presiune de perfecționism și disponibilitatea nemărginită  dezvoltarea acestui tip de atașament.

Un prim lucru pe care aș dori să-l reținem este tocmai faptul că parentingul vine la pachet atât cu bucurii, cât și cu momente de oboseală,  frică și poate chiar nefericire. Poate vreunul dintre cititori să afirme faptul că rolul de părinte aduce doar stare de bine sau doar bătaie de cap? Cel mai probabil răspunsul este un mare „nu”. E normal ca unele momente frumoase, în care ne jucăm și ne simțim bine, să fie urmate de oboseală, uneori frustrare, iar alteori neputință. Această idee de oboseală și faptul că uneori suntem copleșiți ca părinți este o treabă pe care adesea încercăm să o acoperim cu acele amintiri frumoase și cu conceptul că a avea un copil este „un dar de la Dumnezeu”. Adevărat, un copil ne poate umple de o dragoste nemărginită și de o mulțime de momente fericite, dar haideți totuși să nu ignorăm nevoia noastră de odihnă și de respiro. Putem lua exemplul unei mame obișnuite din societatea românească care atunci când rămâne acasă cu cei doi copii ai săi, ambii preșcolari și care în timp ce este necondiționat disponibilă pentru ei, ar trebui să se asigure că masa este așternută de trei ori pe zi, toate rufele sunt curate, casa aproape că strălucește de curățenie, iar ea să fie veselă și primitoare. Nu sună obositor și copleșitor? Să nu uităm și de relația de cuplu, care nici ea nu trebuie neglijată.

Nu lăsa adevăratele nevoi ale copilului să treacă neobservate

Această grijă de a avea totul pregătit pentru cel mic adesea vine de fapt cu o presiune asupra mamelor. Suntem atât de atente ca micul dejun să fie echilibrat în proteine, ca bluzița să fie perfect întinsă, ca toate activitățile extra-curriculare să fie realizate ca la carte, încât nu observăm că în ultima luna cel mic nu mai vine încântat de la acele activități pe care noi dăm mulți bani și nu mănâncă cu atâta poftă mâncarea pe care cu atâta dragoste o pregătim. Ne centrăm pe aceste lucruri mărunțele, în timp ce adevăratele nevoi ale copilului trec neobservate. Atașamentul securizant necesită o împlinire preponderentă a nevoilor afective și emoționale și abia apoi a celor biologice sau materiale.

Într-un fel sau altul, nici nu e atât de lipsit de justificare faptul că punem presiune pe noi în a fi părinți perfecți. Înainte să avem acest rol, cu siguranță au fost multe minți luminate care au încercat, cu bune intenții, să ne explice cum arată acei „părinți perfecți”. Astfel că, ajunși în acest rolul, oscilăm între diferitele păreri și ajungem să căutăm rețete și garanții în educația celui mic. Sunt „atâtea lucruri de făcut” ca părinte, că adesea luăm decizii fără să chibzuim cât ar trebui la ele și căutăm un răspuns imediat la problemele noastre. Mai cu seamă, deoarece sunt alte nemulțumiri care stau în rând și așteaptă să fie și ele rezolvate. Aceste variante multiple despre cum se crește un copil reprezintă un alt factor stresant care ne împiedică să fim emoțional conectați cu cei mici și să le îndeplinim adevăratele nevoi.

Alt aspect cu care ne confruntăm în îngrijirea și creșterea copiilor este gestionarea comportamentelor celui mic. Cu siguranță fiecare dintre noi am vazut un copil care începe să plângă din cauza faptului că vede un animal străin sau se dă cu fundul de pământ în magazin pentru că nu primește jucăria dorită sau aruncă bucuros cu nisip în ceilalți copii când iese în parc. Care este consecința acestor comportamente? Ei bine, adesea recurgem la metode de recompensare (ex: îi oferim o îmbățișare, bomboană etc.), penalizare (ex: nu mai primește jucăria promisă, îl retragem din spațiul de joacă, etc.) sau pedepsire (ex: ridicăm tonul, îi interzicem să vizioneze desenele preferate etc.) a comportamentului.  Este adevărat că nu toate comportamentele sunt dezirabile, dar o metodă prin care să le gestionăm ar fi tocmai să vedem ce este în spatele lor. Adesea un comportament este realizat în baza unei nevoi sau dorințe pe care cel mic o are.  Astfel că, putem să aplicăm diferite metode de gestionare comportamentală, dar să ne centrăm în special pe nevoia din spate și mai puțin pe comportamentul propriu-zis. Asta este ceea ce ne ajută la conectarea emoțională și conduce spre un atașament securizant.

Ce este oare mai bine, să fim părinții copiilor noștri sau prietenii lor?

Adesea aceste întrebări au impact asupra strategiilor de parenting pe care noi le folosim și modul în care suntem grijulii cu ei. Atașamentul securizant înseamnă legătură și apropiere afectivă, însă mai cuprinde și altceva. A fi alături de cel mic presupune și momente în care noi suntem adulții care preiau controlul, cu blândețe, atunci când copilul nu mai poate. Cel mic are nevoie de un adult care să-l aline, dar și să-l ajute să treacă peste obstacole atunci când nu mai are resursele necesare să facă asta, îi este frică sau nu știe cum. În această diadă, părinte-copil, sarcina părintelui este de a se plasa undeva la mijloc între prietenie permisivă și autoritate. Acest lucru îi conferă celui mic siguranță și protecție, esențiale în dezvoltarea unui atașament securizant.

Așadar, rolul de părinte aduce atât bucurii, cât și neplăceri. În tot acest proces de creștere și dezvoltare a atașamentului securizant încercăm să nu punem pe umerii noștri presiunea „părintelui perfect, mereu disponibil” și să avem curajul să cerem ajutor atunci când ne simțim lipsiți de resurse. Încercăm să avem o cale cât mai clară asupra strategiilor de parenting folosite, fiind atenți la nevoile cerute prin comportamente, iar în final să nu uităm faptul că suntem adulții în diada părinte-copil.