Cum ne apărăm când simțim rușinea?

S-ar putea ca mulți dintre noi să conștientizăm tot mai adesea importanța copilăriei în viața noastră ca adult. Sau mai degrabă vedem anumite tipare de gândire și comportament păstrate și conturate din perioadele importante din viața noastră: copilăria și adolescența.

Care sunt acele experiențe care au format atitudinile pe care le avem acum? Sau cum de sunt unii atât de optimiști, încrezători, iar alții tind să vadă mai mult partea negativă a vieții și evită situațiile provocatoare?

Desigur, sunt multe povești de explorat aici, dar astăzi aș vrea să îndrept atenția spre două emoții asemănătoare și totuși diferite: rușinea și vina. Acestea au implicații specifice în mintea unui copil, care devine mai apoi adultul care a interiorizat una dintre aceste stări.

Când vorbim de vinovăție aducem în discuție ceva ce am făcut greșit, un comportament care nu este printre cele așteptate. Totuși, făcând referire la un comportament specific sau o situație, există acea posibilitate de remediere sau reparare, de schimbare a comportamentului viitor. Însă, ea poate fi însoțită de mult regret și de un consum emoțional ridicat. Astfel, pe lângă influența pozitivă prin schimbare, poate aduce și multe costuri. Rușinea atacă valoarea noastră ca persoană și ne induce sentimentul că ceva este în neregulă cu noi, că orice am face este greșit și că nu merităm să fim iubiți. Ea vine cu frica de a fi îndepărtați, respinși de ceilalți. Iar nevoile noastre din copilărie fac referire tocmai la a aparține cuiva sau unui grup și a primi afecțiune. Rușinea e varianta nesănătoasă pe care am putea să o insuflăm în copiii noștri și în ceilalți oameni din viața noastră.

Gândindu-ne la experiențele noastre din copilărie sau uitându-ne în jur la alți părinți, prieteni, șefi, pe care sentiment din cele două îl întâlnim mai des? Diferitele formule de exprimare pe care le auzim induc de multe ori ideea de rușine: că am făcut sau spus ceva, ce ne pune la îndoială apoi valoarea noastră ca oameni. Deși din prisma paradigmei cognitive din psihologie, nici vinovăția, nici rușinea, nu sunt emoții funcționale, sănătoase, pare că vina oferă totuși o motivație spre schimbare.

Mulți poate am crescut sub imperiul lui: „puțină rușine nu strică” sau „dacă îl fac să se simtă rușinat, măcar o să se comporte diferit data viitoare”. Dar, de fapt, rușinea nu duce către adoptarea unor comportamente pozitive, de schimbare. Expuși în mod repetat la rușine, ajungem să avem mai puțină încredere în noi, să ne devalorizăm și să ne simțim mereu inadecvați. Rușinea îndepărtează individul de ceilalți și formează în jurul lui ziduri întreținute de diverse mecanisme de apărare.

Cum se apără rușinea?

Pe măsură ce încercăm să ascundem această rușine, ea devine tot mai puternică în viața noastră. Formăm uneori un cerc vicios care, în aparență, ne scapă de ea, dar, de fapt, doar o întreținem prin acțiunile noastre. O parte dintre noi putem să ne angajăm în comportamente de supracompensare, adică să facem tot posibilul să punem în evidență alte trăsături, fapte prin care să mutăm atenția de la acea parte din noi pe care o considerăm rușinoasă. Iar aici intră în scenă perfecționismul: să facem totul cât mai bine, perfect, astfel încât ceilalți să nu aibă ocazia să ne judece și să ajungă la acea parte care ne provoacă rușine.

Un alt mecanism pe care îl putem avea este tocmai cel de fugă, de evitare. Ne gândim că dacă nu ne implicăm în acele situații stresante, nu vom mai trăi rușinea. Astfel că, poate evităm o discuție, o sarcină, în care noi credem că nu suntem destul de buni, că nu avem abilitățile necesare, iar ceilalți nu vor mai avea ocazia să ne critice pentru aceste lucruri. Vedem aici cum mintea noastră acționează după un tipar învățat de mai înainte: cândva am fost criticați, respinși tocmai în situații asemănătoare cu cele pe care le evităm acum. Știind emoțiile pe care le provoacă astfel de contexte, am generalizat și evitat tot mai mult în viitor.

Agresivitatea poate fi o altă formă de apărare împotriva rușinii. Intrăm în defensivă atunci când simțim pericolul acestei emoții și apelăm și noi la critică, încercând uneori să-l facem pe celălalt să simtă rușine. Ne apărăm acele zone din noi pe care le considerăm sensibile, care au fost atacate în trecut și care nu au avut oportunitatea de vindecare și empatie din partea celorlalți.

Antrenându-ne în astfel de comportamente îi vom da și mai mare putere rușinii și o vom întreține în noi, ea nu va dispărea. Dr. Brene Brown a studiat mulți ani acest fenomen al rușinii și spune că ea își pierde din putere atunci când este verbalizată, când vorbim și împărtășim cu ceilalți acea rușine pe care o simțim. Depășirea ei vine cu dărâmarea zidurilor pe care le-am format în jurul nostru și permite celorlalți să ne cunoască așa cum suntem. Astfel, putem avea relații autentice și ne permitem să fim vulnerabili. Empatia și compasiunea față de noi înșine ne pot ajuta să rupem cercul vicios, înțelegându-ne trăirile și fiind blânzi față de modul în care noi suntem. Practicând empatia și în relațiile cu ceilalți, le vom putea fi alături înțelegând emoția trăită, arătând acceptare și diminuând astfel rușinea.

Uitându-ne la toate aceste lucruri pe care le aduce rușinea, să ne propunem să fim mai atenți la mesajele pe care vrem să le transmitem și totodată, să analizăm modul în care pe noi ne transformă rușinea. Deși am pus accentul mai mult pe această emoție, trebuie să fim atenți să nu cădem nici în capcana inducerii vinovăției. Cu multă blândețe și asumare vom sădi acele emoții sănătoase pe care le dorim.